Cand sunt lovita in aripa…

Standard

Nu vreau sa aud despre nimeni nimic, nu am chef de barfe, de invitatii, de rezolvat probleme, de aflat noutati, de felicitat sau consolat oamenii.

Chiar daca altii sunt mai loviti decat mine, nu am chef de problemele lor. Vreau sa am grija doar de ranile mele, sa ma vait, sa ma plang si sa fiu lasata sa ma vait si sa ma plang. Doar atunci cand sunt lovita, lasati-ma sa ma plang🙂

Abia am chef si rabdare sa citesc chestiile pe care le citesc in mod obisnuit, abia ma tarasc pana la calculator, baie sau bucatarie (atentie la modul in care am prioritizat, caci este pe bune), deci ultimul lucru de care am nevoie este sa imi spuna cineva ca exagerez sau ca iau totul prea in serios.

De obicei, sunt tare pe pozitie, dar cand sunt lovita…deviez o leaca, inclusiv comportamental. E logic, cred, sa fiu (sau cel putin sa par) mai vulnerabila.

Nu de putine ori mi s-a intamplat sa primesc lectii gratuite despre optimisul pe care trebuie (TREBUIE!) sa-l afisez atunci cand sufar de ceva: boli, raceli, rani sufletesti etc. Nici nu zic ca n-o fi bine sa afisez optimism in acesle momente, dar cand mi se inneaca niste corabii, parca nici de lectii nu mai am rabdare.

Ajung din nou la rabdare si cred ca se intampla realmente ceva cu rabdarea, odata cu trecerea anilor.

Cand sunt lovita in aripa, este la fel ca de ziua mea, cand ma gandesc foarte mult la mine, retrospectiv, prospectiv si introspectiv. In momentele astea, mai important decat optimismul afisat (pe care, sincer, de foarte putine ori il si simt, dar pe care il afisez, pentru ca asa trebuie) este sa fac eforturi sa fiu cat mai lucida, sa pot gandi corect. Cand pierd directia, prioritar pentru mine a fost intotdeauna sa ma redresez.

Nu mai dau o ceapa degerata pe optimismul pe care trebuie sa il afisez, pe zambetul pe care trebuie sa il schitez sau pe intelegerea pe care trebuie sa o arat cand primesc diverse replici.

Parca am mai mult timp in minte pentru filosofii efemere, parca din cauza temperaturii, incep sa am si halucinatii, dar mai mult decat oricand, am nevoie sa rup rutina si conventiile zilnice de optimism afisat, amabilitate si bune moravuri.

Sa fie doar un pretext oare, ca sa strapung ordinarul?

Oare atat de patologica este nevoia de a schimba ceva cateodata?

2 responses »

Comentezi?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s